blog despre Viena · ce mancam azi · culinar · mancare austriaca · obiceiuri daravele · scriu despre Viena · totusi asta nu e un blog culinar · viata la Viena

pranzul de duminica, asa cum era odata?

Cati dintre voi merg duminica la pranz sa ia masa in oras? Ma gandesc ca nu prea multi, dar sunteti liberi sa ma contraziceti. Eu prefer in general sa stam acasa, sa gatim pe indelete si sa ne bucuram pur si simplu de o zi molcoma. Masa asta de duminica la pranz, cu „obligativitatea” statului acasa, e o reminiscenta din copilarie, de la bunicii mei. Din pacate acasa la parintii mei obiceiul asta nu se respecta – sa poate nu-mi aduc aminte eu, mama poate sa ma corecteze daca e cazul :).
La bunici insa adoram regularitatea cu care se punea masa. Imi placea mult si cand se aduna tot neamul, cu chiuituri, vorba multa, zgomot, copiii infipti cu de-a sila in scaun (asta cand nu ne bateam pe locurile de pe marginea patului). Nu trebuia neaparat sa fie Craciun sau Paste. Ba, mai mult, nu-mi aduc aminte de mesele astea in vreo duminica ce poseda o semnificatie anume, ci mai degraba in duminicile obisnuite in care se intampla sa fuga toata lumea de la oras spre satul de campie. Trei feluri de mancare, musai ciorba acra si, festiv, pui de curte prajit in ceaun. Desert? Poate. Mie ciorba imi placea cel mai mult.
Poate si datorita faptului ca mesele erau sfinte, nu-mi aduc aminte ca bunicii mei sa se fi vaitat vreodata de stomac. Indiferent de ziua din saptamana, micul dejun nu era niciodata sarit, nici pranzul si nici cina. Carne nu se manca asa des, in schimb vara era o placere sa simt mirosul rosiilor de gradina proaspat culese, taiate in bucati mari in farfurie si presarate cu sare. Tot de la bunici, si in special de la mesele de pranz din duminicile de vara, am ramas cu obiceiul asta:

E drept, pe vremuri n-aveam asa gratare moderne, ci doar unul improvizat de bunicul meu. Legumele nu erau de la hipermarchet si nici nu aveam cine stie ce condimente dincolo de sare si piper. Ah, da: si-un mujdei gros de usturoi.
In afara de o singura prietena de-a mea care insista sa mai adune familia la cate vreun pranz din asta, niciunul dintre prietenii mei – austrieci, romani, sarbi, sau de orice alta natie – nu mai face asa ceva. Daca ne intalnim, ne intalnim cate patru, nu cate paisprezece. Suntem toti independenti, prinsi in viata de cuplu, sau intr-un cerc foarte restrans de posibilitati de timp. Nu, nu de prieteni ducem lipsa, ci probabil de lipsa de coordonare si de obisnuinta de a ne mai intalni in grupuri largi. Cei care au copii mici sunt prea ocupati cu ei. Iar eu ma tot intreb unde or fi disparut familiile de alta data.
Ei, hai, ma contraziceti? Mi-ar placea! Aveti ceva povesti despre mesele de duminica pe care le-ati vrea spuse? Va ascult!

Anunțuri

7 gânduri despre „pranzul de duminica, asa cum era odata?

  1. Mesele de duminică despre care povestești tu cred că sunt doar amintire… Au dispărut o dată cu abundența de produse la care avem acces. Înainte, pentru duminică găteam ceva mai deosebit. În zona în care locuiesc, de exemplu, cred că în orice familie găseai pe masă, în această zi, supă de găină cu tăieței, carne pane și salată de boeuf. Acum nu știu câți mai respectă această tradiție. Uneori îi spun soțului meu că atunci când eram mai săraci eram mai fericiți. Știam să prețuim altfel lucrurile. Inclusiv masa de duminică în familie. Acum ne adunăm doar la sărbători.

    Apreciază

  2. Ibidem, duminica, nu asa multi, dar cu parintii si, poate, ceva neamuri, mancam frumos, la masa, o zeama, carne cu garnitura si, nu mai retin, dar parca si desert. In restul saptamanii se manca o oala de aia si o oala de ailalta, se gatea pentru toata saptamana, ca parintii de, la munca, noi cu cheia de gat, la gradinita, scoala. Amu nu mai e cazul si nu stiu daca musai abundenta de produse e de vina, dar se poate. Nu mai e mare sarbatoare duminica.

    Apreciază

  3. Înseamnă că am avut noroc în viață: și acasă, și la bunici, și la București în familia prietenei mele (care m-a adoptat de la mic la mare) și la Roma, și în Mexic în familiile prietenilor. Cred că am față de familist-de-masa-de-duminică și bine spui: tare e frumos așa!

    Apreciază

  4. Duminica era singura zi libera din saptamana, o apreciam la valoarea ei reala. era singura zi cand luam masa toti. Duminica, atunci cand ramaneam acasa, invariabil tata facea gratar pe care il asortam de cele mai multe ori cu piure de cartofi, si acum ador piureul. Intotdeauna aveam ciorba sau supa la masa, si desert aveam dar nu intotdeauna, daca mama facea tort, nu mai mancam nimic altceva doua zile pana nu il terminam. Daca mergeam la bunici, o data la doua saptamani, cand circulau masinile „cu sot” vara mancam saramura de pui, mi-e tare dor de saramura AIA, si placinta cu ceapa, facuta in test. Mai mancam si rata pe varza sau pilaf de orez, bunica mea era experta in astea doua. Iarna la desert aveam dovleac copt sau prajitura cu magiun de prune, singura prajitura pe care o facea bunica olteanca, un soi de stramos al crumble-ului actual, aveam friptura de porc si salata de varza murata cu bulion. Ciorba nu era acra mereu, era acra cand avea zeama de varza sau erau corcodusele verzi, poame cum le ziceam noi. Duminica o apreciez si acum, de cate ori pot, de cele mai multe ori avem invitati la masa, nu neaparat la pranz.

    Apreciază

  5. noi aveam mese mai simple. Dar mesele erau sfinte, la orar ( asa tinea tataia). De fapt, intreg ciclul vietii de la tara era dupa orar, dupa Soare, sau dupa ceasul cu lantz din camasa tataiei; nu se accepta intarziere de 30min la ora de dus apa la vaci ( pt ca se sincroniza cu mamaia ce aprindea focul de mamaliga si apa in ceaun), apoi se aduceau oile la umbra – faina era turnata in ceaun, paralel cu mulsul oilor, mamaia amesteca in mamaliga, ce fierbea molcom 30-40min. Fochisti: copiii(eu). Mamaliga rasturnata- in ceaun venea lapte dulce de vaca, ce in 10min era gata cald. Intre timp mancam ciorba rece cu mamaliga fierbinte in ea, apoi mamaliga cu branza/oua/smantana/iaurt, eventual o salata de ce era prin gradina, si copiii rodeau laptele din ceaun si coaja de mamaliga de pe ceaun. Permanent certuri pt coaja.Apoi 30-60min odihna. Nu mai mult, ca apoi porcul trebuia hranit, puii, curatzat grajdul la vaca, si apoi oile trebuiau scoase iar la pascut. Orice intarziere de la acest bioritm aducea un scandal in lumea animalelor.O data pe sapt. taiau o gaina, pt 3 adulti si 4 copii. O impartea mamaia, cum stia. Iarna era mult mai multa carne, de la porcul taiat, dar si consumul energetic era mai mare.Asta era zilnic, 7 zile pe sapt, 365 zile pe an, cu mici variatii: se termina prasitul, incepea curatenia casei ( varuit, garduri, spalat- se spala la mana…o data la cateva saptamani) de pus pe iarna ( muraturi,gemuri, zarzavaturi, branza etc), pregatirile de iernat aniamlele; iarna tataia facea plasa de pescuit, mamaia presuri, torcea, tricota etc. Ritmul asta ancestral impunea un efort fizic, ce necesita mesele alea…la ora fixa.Bunicii nu aveau timp de televizor decat iarna. De stat la poveste cu vecinele? 10min maxim, si pe drum de la biserica, cand se vorbea tot despre animale, viata, etcPt noi, copiii, farmecul ala aparte il dadea libertatea. De a merge si manca un castravete direct de pe pamant, de a alerga liberi, desculta, etc. Noi nu stiam presiunea zilei de miine, nu stiam ce responsabilitate era sa aiba grija de vaca, sau daca prasitul era prea tarziu cu 2-3 zile inceput, sau mers pe camp juma de ora mai tarziu la prasit putea inseamna expus prea mult la soare, si obosit corpul excesiv de mult – lucru care nu isi pemiteau – pt ca restul zilei erau alte treburi; sau semanatul/dusul vacii la taur a 2a zi ( prea tarziu), etc. Oricare din deviatiile astea inseamna mai putina mancare pt familie, pt copii. Eu am fo cea mai mare dintre nepoate, si am participat la trezitul de la ora 5 dim. pt ajutat la muls, la tuns oile, la mers la prasit, la framantat piine pt o saptamana, la mers cu mamaia la piatza la vandut etc. Ce pot sa zic? ca e o responsabilitate f. mare, sintagma e mai degraba: NU AM DE ALES, nu am cum schimba. Astazi, am un job unde daca nu imi convine, pot sa caut altceva, pot sa imi iau concediu, si mai ales pot sa imi permit 2-3 luni pauza intre joburi. Mamaia nu a putut face asta. Cand tataia a fost internat in sanatoriu, totul a ramas in spatele mamaiei. Cand mamaiei i s-a spus sa mearga in spital 2 luni la oncologie, a vandut vaca si porcul – un mare sacrificiu, dar nici nu avea cine sa aiba grija de vaca, nici bani. Si eu, care uit sa ud plantele in fiecare zi, uit sa hranesc maiaua(1 data pe sapt)…

    Apreciază

bun venit! hai sa stam de vorba! dar, te rog, fara spam sau vorbe urate!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s